În apărarea minciunii

Dec 01, 2021

 „Un lucru pe care nu-l pot tolera este minciuna!”, mi-a spus o clientă, supărată pe partener, care îi ascunsese niște decizii financiare. 

E natural să ne deranjeze minciuna. E natural să nu o încurajăm. Dar ce vreau să-ți spun prin acest articol e că, de multe ori, ne deranjează pentru că nu o înțelegem. Ba mai mult, că uneori comportamentele noastre îi încurajează pe ceilalți să mintă. 

Așa că azi mi-am propus să fiu avocatul minciunii (îmi asum orice huiduieli). :)

 Dă-mi voie să încep prin a-ți spune, din drag, că și tu ești un mincinos. La fel și eu. Poate mai rafinați, dar tot mincinoși. Dacă recunoaștem asta, reducem din judecată și din tiparul justițiar. Hai să nu ne mințim — nu le suntem superiori celor care au mințit.

 

 Atenție, prin minciună nu mă refer doar la informații false explicite. Sunt cel puțin încă 9 alte forme de minciună:

  1. Când exagerezi un eveniment, un detaliu, o stare etc. 
  2. Când încalci o promisiune sau ai lăsat pe cineva să creadă că se poate baza pe tine. 
  3. Când omiți un detaliu când povestești despre ceva.
  4. Când eviți subiectul și găsești amânări, divagații sau distrageri.
  5. Când acoperi pe cineva.
  6. Când aperi o imagine mono-polară despre tine. Dacă mă dau doar deștept, te mint. Dacă mă arăt doar fericit, te mint. Dacă mă prezint doar familist, la fel. Nu admit că am momente și contexte opuse. 
  7. Când ascunzi o intenție sau te prefaci. Avem chiar și o vorbă din popor cu asta: „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. 
  8. Când ai ceva de spus și alegi să taci. E o minciună față de tine și de acel om. Fie când ți s-a încălcat o limită, un principiu, o promisiune, când vezi o nedreptate, fie când celălalt se bazează pe o informație falsă, se duce pe o pistă greșită sau intră în același tipar a n-a oară. Dacă taci, minți.
  9. Când te scuzi. Așa a fost contextul, așa a fost vremea, altcineva ți-a făcut ceva, dar tu nu ai avut nicio contribuție. Această pretenție este falsă. Când te scuzi, te acuzi. 

 

Citind aceste forme, mai poți să spui că nu ești un mincinos veritabil? :) 

Cum spunea filosoful, dacă zici despre tine că ești onest, oare ești suficient de onest cât să recunoști că minți? 

După ce recunoști propria formă, poți să te pui mai ușor în papucii celui care te-a mințit. Abia acum putem să vorbim despre rolul minciunii. Mai exact, aș vrea să ne uităm la 3 idei:

  1. Mințim ca să ne protejăm valorile.
  2. Ceilalți ne mint când percep că nu le dăm spațiu să fie onești.
  3. Noi alegem să credem o minciună, deci ne-am mințit în egală măsură. 

 

  1. Mințim ca să ne protejăm valorile

Adică evaluăm, conștient și mai ales subconștient, ce avem de câștigat și de pierdut dacă spunem adevărul sau o minciună. Și, la fel ca în orice alt plan al vieții, cine va triumfa? Această evaluare, nu rațiunea sau moralitatea noastră.  

Poate te-ai străduit să nu minți într-un context, dar în final tot ai făcut-o. E exact din cauza acestui mecanism de evaluare.  

Uite un exemplu. Într-o familie, fiica a aflat de la tata că va divorța de mama și i-a ascuns mamei această informație. Când mama a aflat că fiica știa, a acuzat-o că i-a ascuns adevărul.  

Simțindu-se vinovată, am întrebat-o cum anume a fost un beneficiu pentru mama că i-a ascuns o perioadă această informație? Mi-a spus așa: „Eu am fost șocată când tata mi-a spus despre intenția lui și am avut nevoie să sufăr în liniște. Dacă i-aș fi spus mamei atunci, am fi fost 2 femei răvășite. Așa eu am avut timp să-mi revin, ca atunci când află mama, să pot fi acolo pentru ea, lucidă.”

Și uite cum minciuna a fost o strategie de a-și proteja valorile. :)

 

Sigur, un sociolog m-ar putea contrazice acum, prin faptul că nu toate minciunile sunt la fel. De pildă, există ceea ce se cheamă minciuni pro-sociale, care au intenții pozitive pentru ceilalți, cum e și cea din exemplul de mai devreme. Dar sunt și minciuni anti-sociale, spuse pentru propriul câștig sau chiar menite să facă rău altora. Tehnic, sunt de acord.

Dar am o observație. 90% dintre minciuni sunt pro-sociale sau mai sunt numite „minciuni albe sau gri”. Rareori, chiar rar de tot, putem să știm intenția cuiva. Ce ne face să sărim la concluzia că cineva ne-a VRUT răul sau și-a urmărit doar propriul câștig? Se poate să ne fi făcut rău, dar ce ne face să presupunem din start că asta a și fost intenția? 90% dintre minciuni nu au astfel de intenții. Și chiar și atunci când cineva își urmărește propriul câștig, își protejează valorile. Asta am făcut și noi când am mințit. Nu suntem diferiți.  

Și chiar dacă avem dovezi că minciunile altora sunt anti-sociale sau așa numitele „minciuni roșii și negre”, oare acei oameni din senin au manifestat aceste comportamente? Nu am avut oare niciun alt semn că ne vor răul? Refuz să cred asta. Cred că noi am TOLERAT acele comportamente, respectiv LE-AM IGNORAT ca să ne păstrăm o amăgire (care-i o minciună față de sine). De asta cine-i responsabil?

 

În fine, cred că singura așteptare realistă despre sine sau despre alții este că, în final, ne vom proteja valorile. Nimeni nu este aici să satisfacă fanteziile altcuiva, ci să trăiască în acord cu cine este. Chiar cu prețul minciunii.  

Sunt de acord că nu-i cea mai optimă formă de a trăi congruent, dar dacă nu știm cum să digerăm durere, depărtare, schimbarea percepției altora despre noi, acceptarea că greșim etc, continuăm să mințim. 

 

  1. Oamenii ne mint când percep că nu le creăm spațiu să ne spună adevărul

Știu, știu, iar pun accentul pe noi, cei mințiți, nu pe acțiunea lor de a minți. Da, pentru că pe aia nu prea putem să o schimbăm. Iar dacă nu schimbăm ceva la noi, vom continua să fim mințiți. Îmi spunea o prietenă, revoltată: „Oare de ce X nu-mi împărtășește și mie provocările ei, dar cu Y vorbește?” Simplu. Cu tine percepe că nu poate fi ea însăși. Cândva i-ai arătat asta.  

Suntem noi gata să digerăm adevărul? Dacă nu, o să fim mințiți. Știm să primim feedback sau o luăm personal? Dacă ne atacăm, o să fim mințiți. Am un client cu o echipă de 20 de oameni și oricât le cere să-și spună ofurile, ei spun că nu au nicio problemă. Dar apoi află că sunt bisericuțe, discuții pe la spate, cu o mulțime de frustrări. „De ce nu-mi spun?”, se întreba el. 

„Cine și când ți-a spus oful în trecut?”, l-am întrebat eu. În cele 5 exemple pe care le-a găsit, a văzut cum fie le-a tăiat macaroana, fie le-a negat experiența și emoțiile, fie s-a îmbufnat și i-a pedepsit prin tăcere, fie le-a ignorat ideile. Cine-ar fi nebun să mai spună adevărul? Îți spun minciuni, că văd că pe astea poți să le duci. Și mă lași și pe mine în pace. 

 

  1. Cel mai important, problema mai mare decât minciuna este că noi AM ALES să o credem

De obicei, minciuna ne doare nu când se spune sau când se întâmplă, ci când o descoperim. Dar, dacă suntem onești cu noi înșine, și ne conectăm la situație, vom vedea că o parte din noi a simțit de mai devreme minciuna, decât am descoperit-o. 

Ba mai mult, dacă te conectezi la un moment când ai fost mințit pe un subiect, și cauți în mintea ta, vei găsi că altcineva îți spune adevărul, fix atunci.  

Cine a ales să creadă minciuna? Cine a ales să ignore presimțirea? Tu. Din propria amăgire (minciună). Ceilalți se comportă cu noi cum ne comportăm noi înșine inconștient cu noi. Deci ceilalți ne mint ca o oglindă la faptul că ne mințeam noi înșine, deja. 

Și-atunci minciuna are rostul să ne dezvăluie atașamentele nesănătoase. Cu cineva de care nu ești dependent, cu cineva în fața căruia nu trebuie să ai un portret perfect, poți fi onest. Și el poate fi onest cu tine.  

Dar atașamentele bolnăvicioase, numite și filii, sunt terenul fertil pentru minciună. Dacă erai copilul perfect, nu puteai să arăți notele mici sau boacănele pe care le făceai. Dar dacă tu nu te mințeai că ești copilul perfect, nu ai mai fi avut ce imagine să aperi și, deci, nu ar mai fi existat nevoia de minciună. 

 

La finalul acestui articol, îmi doresc să privești minciuna cu alți ochi. Nu să o justificăm, ci să o înțelegem. E fain acest cuvânt, înțelegere. Inter-legere = a sta între, a sta la mijloc, am putea spune a fi obiectiv. Un lucru pe care îl înțelegem devine un instrument care ne servește. Dar un lucru pe care nu îl înțelegem face din noi un instrument, fără prea multă guvernare de sine. 

Dacian

DE CE NU EȘTI ÎMPLINIT?
Cele 7 cercuri vicioase ale minții

Abonează-te la newsletter și descarcă gratuit acest material audio. 

Cel mai bun conținut și materiale speciale, direct la tine în Inbox, în fiecare săptămână. 

Înscrie-te aici cu adresa principala de e-mail. Nu vei primi de la mine campanii agresive de e-mail și nici nu-ți voi scrie în fiecare zi :)
Close

50% Complete

Odată cu descărcarea audiobook-ului ai acces automat și la un context fain și unic (pentru că nu îl dau în altă parte, ci doar abonaților mei de e-mail).
 Îți ofer accesul gratuit, pentru că vreau să ținem legătura mai personal.

Înscrie-te cu adresa principală de e-mail. Nu vei primi de la mine campanii agresive și nici nu-ți voi scrie în fiecare zi :)

*confirmă din e-mail ca să finalizezi înscrierea (verifică în Promotions sau Spam; poate dura câteva minute)