Termenul „bagaj emoțional” e foarte popular deja. Însă, ca la orice temă discutată mult, apar și tot soiul de mituri. În acest articol, te invit să recadrăm echilibrat 3 astfel de idei, ca să poți să produci mai multă vindecare pentru tine și cei apropiați. Mai precis, că:

1. Bagajul emoțional vine doar din momentele de traumă

2. Există oameni care par că nu au un astfel de bagaj.

3. Bagajul e de vină pentru provocările mele.

Le luăm pe rând:

1. Bagajul emoțional vine doar din momentele de traumă.

Prima dată, hai să definim acest bagaj. El se referă la toate REACȚIILE IRAȚIONALE ale unui om, ca niște butoane, care arată că există un declanșator din trecut, deci un „bagaj” care îl guvernează. Creierul a tras o concluzie despre un eveniment sau N evenimente, a generalizat-o, iar acum răspunde AUTOMAT la stimuli asemănători, fără ca rațiunea să aibă prea mult control.

Acum, oamenii vorbesc despre bagajul emoțional când fac...

Sunt de acord că e mai ușor să vezi complexele de inferioritate. Lipsa de încredere, de exprimare, de acțiune sau de a cere ce meriți. Dar asta nu înseamnă că tiparele superioare, de mândrie, sunt mai rare. De fapt, nu există complex de inferioritate fără unul de superioritate. Doar că, adesea, aceste complexe superioare sunt suficient de șmechere și se deghizează în ceva inofensiv. Hai să ne uităm la 3 astfel de exemple.

1. Victima.

Ai fi zis vreodată că tiparul de victimă este mândru? Nu prea, așa-i? Vezi ce bine se știe deghiza?

De ce e mândru? Ce își dorește victima, când îți povestește ce i s-a întâmplat, ce nedreptăți i s-au făcut? Își dorește să să îi crezi povestea. „Săracul de tine! Ce răi au fost ceilalți cu tine! Ce aspru te-a bătut soarta!” Când spui așa ceva, pentru mintea victimei e o victorie. „L-am mai câștigat pe unul de partea mea!” Vezi mândria?

„Trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți!” Crezi în ideea asta? Sper că nu. 

Sau sper ca, după acest articol, să nu mai crezi. E o idee puternic tatuată în cultura românească, mai ales că vine și dintr-un fond religios (dragostea divină exprimată prin cuvântul grecesc agape, deseori tradus ca formă de sacrificiu pentru binele altora).

Cu toate acestea, eu cred că sacrificiul ca un mod de viață distruge iubirea, nu o crește. Iată de ce.

Altruism 100% nu există, cum bine scria de Mello. Părintele apără puiul LUI, soldatul se sacrifică pentru țara LUI, există un „eu” în fiecare interacțiune, o identitate care își obține propriile beneficii. Creierul uman refuză să execute o acțiune dacă nu percepe, evident sau subtil, mai multe plusuri decât minusuri, mai multă plăcere decât durere.

E adevărat că, la nivel conștient, unii oameni își reprimă această dorință egoistă (naturală) și o îmbracă sub masca...